Oare am să mai pot iubi?

Trec printr-o perioadă grea din viaţa mea.Mă simt singură într-un ocean plin de furtuni.Am uitat ce înseamnă să iubesc.Nu că aş fi uitat ce-i dragostea faţă de aproapele meu.Am uitat ce-ai aia o relaţie frumoasă dintre un băiat şi o fată.Nu ştiu a cui e vina.Mă consider bună.Nu am vicii,adică nu fumez,nu beau peste măsură :d,nu mă droghez,nu sunt nervoasă...adică parcă totul e în regulă.Şi totuşi ceva se întimplă,ceva îmi pune piedică să fiu fericită.Mă gîndesc că poate prea devreme m-am maturizat,am trecut prin greutăţi de care nu ştiau cei de vîrsta mea.Am devenit închisă,neînţeleasă,tristă.Cu toate că cei care mă cunosc,ar spune că sunt exagerat de zîmbăreaţă,neobişnuită şi ''nu cu toţi acasă'',însă după acest chip vesel se ascunde multă durere.Atît era de simplu la ai mei 16 ani,cînd mă îndrăgosteam lesne,plîngeam,dacă nu primeam răspuns la dragostea mea şi credeam că băiatul pe care îl iubesc e tot-apă,aer,viaţă.Aveam încredere în oameni,mă lăsam uşor manipulată,atît de naivă si de visătoare.Poate asta acum nu-mi ajunge pentru o deplină fericire.Cum aş arăta la ai mei 21 de ani cu două fundiţe,cu gume babol,în pantaloni cleoşaţi ridicaţi pînă la buric şi într-un maiou cu un decolteu uşurel,zburdalnică şi veselă.Aşa arătam cu vreo 6 ani în urmă,cînd aveam o droaie de băieţi care mă admirau.Nu pot spune că acum nu am admiratori,sunt mai puţini,dar sunt.Însă eu sunt alta-rece,închisă şi nu pot să-mi dau frîu liber să fiu mai naivă.Cu siguranţă fiinţa în care m-am transformat,a fost creată din dezamăgirile oferite de cei pe care i-am iubit.Mi-au trădat sentimentele şi m-au făcut să fiu m-ai puternică.Deseori cînd plîngeam,mă rugam să fiu m-ai indiferentă,să nu iubesc atît de tare.Cu timpul asta am primit.Şi îmi dau seama că asta nu-mi trebuie.Mă plictisesc.Mi-am creat un ideal undeva în subconştientul meu şi nu văd nimic frumos în cei din jur.Oare aici e sfîrşitul sentimentelor frumoase şi nu o să mai pot iubi?