Tristă şi disperată

Astăzi este una dintre zilelele în care mă simt rău de tot.Nu am chef să vorbesc cu cineva.Îmi plânge inima şi incerc să înteleg care este rostul meu pe acest pămînt.Am scris multe esee despre fericire,bunătate,credinţă,speranţă,iubire etc.Şi credeam că aşa şi aste,fericirea cuiva e şi fericirea mea.Dar nu e aşa.Undeva în adâncul sufletului îi invidiez pe ce-i ce şi-au găsit jumătatea.Este pentru prima dată cînd am incercat să pun pe hîrtie ceea ce simt şi anume în versuri.Şi credeţi-mă,mă simt mai bine:

          Hazardul omenesc

      Vin lupii înspre mine,

     Nemiloşi,dar ei nu stiu,

    Că nu te pot găsi pe tine

       În nisipul din pustiu.

      Plâng şi le cer iertare

       Şi deodată pleacă...

   Uite!Iarăşi soarele apare

    Şi cred că totul o să treacă.

                                               

    Fug de lume,fug de mine

Mă rătăcesc într-un tunel,

Sperând că aşa va fi mai bine

Doar eu în gol şi nici un ţel.

Singurătatea mă omoară

Şi liniştea mă osteneşte,

Iubirea ta o să mă doară,

Dar asta soarta mi-o doreşte.

E frig,dar soarele-i aproape

Şi-n raza lui eu văd lumină

Dar ea se pierde adânc în ape

Atunci când luna este plină.

Şi am o vorbă prefăcută,

Şi simt că încă mă mai doare,

O rază dulce şi plăcută

Care mi-a dat întregul soare.

Ea pleacă ca şi celelalte

Şi inima de dor mi-e plină

Mă bat atunci cu mine-n noapte

Şi în tunel nu văd lumină.